Corina Oproae
(Făgăraș, Transilvania. Rumania, 1973)
Es licenciada en filología inglesa e hispánica por la Universidad Babeș-Bolyai de Cluj-Napoca. Reside en Cataluña desde 1998. Escribe en español, traduce del rumano y del inglés al catalán y al español. Enseña inglés y conduce un taller de poesía en la escuela de escritura Laboratori de Lletres de Barcelona. Ha participado en lecturas en diversos paìses; es cotraductora de la antología poética Per entre els dies, de Marin Sorescu (Lleonard Muntaner, Editor, Palma de Mallorca, 2013), premio Cavall Verd Rafel Jaume de Traducción Poética. En 2016 publicó su primer libro de poemas, Mil y una muertes, La Garúa Poesía, Barcelona. Sus poemas han sido traducidos a varios idiomas: rumano, checo, serbio, italiano, inglés y sueco.
Poemas
XII.
deja que irrumpan volcanes en tu interior. deja que las palabras se intercambien letras, sílabas y que así te nazcan dentro mutantes, monstruos, maravillas, milagros. luego apágalos con la tristeza de una ausencia infinita o con alguna felicidad instantánea, con el recuerdo diáfano que guardas en aquel cáliz de lirio o con el futuro esquivo que descifrarás en aquella mirada. brotará después la palabra, nítida y llena de sentido. la palabra que nunca viene de la nada. la palabra que permea el vacío. la palabra que es la sangre del espíritu.
antes vacío vacío después
XII.
îngădu-i-le în interiorul tău vulcanilor să irupă. lasă cuvintele să facă schimb între ele de litere, de silabe și astfel să se ivească-n lăuntrul tău tot felul de mutanți, monștri, minuni, miracole. apoi stinge-i cu tristețea unei absențe infinite sau cu vreo fericire instantanee, cu amintirea diafană pe care o păstrezi în acel potir de crin sau cu viitorul ursuz pe care îl vei descifra în a lui privire. va țâșni mai apoi cuvântul, deslușit și plin de sens. cuvântul care niciodată nu vine din nimic. cuvântul care pătrunde golul. cuvântul care este sângele spiritului.
înainte vid vid și după
Blue Monday
Hay una vida
donde me llevas de la mano
hasta delante de la puerta
y me esperas al salir
para luego irnos a vivir
de prisa,
intensamente,
como sabiendo que el destino
arrancará las raíces
de las flores que crecen entrelazadas
dentro de nuestras almas
(¿qué son las almas?)
para trenzar coronas
y colocarlas
sobre las tumbas.
Hay una vida,
la misma vida,
donde escribes para mí
todas las palabras que añoro,
donde compones
todas las melodías que me contienen,
donde pintas cuadros que me cobijan,
de prisa,
intensamente,
como sabiendo que el destino
colecciona palabras, sonidos, colores
para esparcirlos después
sobre las tumbas.
Una vida donde eres lluvia
que compacta el gris y le da sentido,
donde camino a tu lado
mientras cavo mi tumba,
en un acto ubicuo,
en un acto perpetuo,
que se repite con la certeza
de que hay otra vida
que nada más dura un día.
La habitamos los que nacimos
dispuestos a soportar el dolor,
solos,
arrastrándolo hacia el final del día,
donde ya dejará de existir.
Decir que es una vida muy triste,
carecería de sentido,
no porque no tuviese nada de poético,
sino porque no diría nada en absoluto
sobre cómo prendemos fuego,
sobre cómo ardemos lentamente
para volvernos cenizas hacia el final del día.
Y tampoco habría testigos,
solamente al alba, las plantas anhelantes de los pies,
el sol, a través del hueco incandescente de las manos,
y el parpadeo crepuscular y azorado de las pestañas
(hacia el final del día) cuando acecha la muerte
y pregunta si los poemas tienen sentido.
Blue Monday
Există o viață
în care mă duci de mână
până în fața porții
și mă aștepți apoi la ieșire
ca să plecăm și să trăim
în grabă,
intens,
ca și cum am ști că destinul
va smulge rădăcinile
florilor ce cresc înlănțuite
înlăuntrul sufletelor noastre
(ce sunt sufletele?)
ca să împletească cununi
și să le așeze
peste morminte.
Există o viață,
aceeași viață,
în care tu scrii pentru mine
toate cuvintele de care mi-e dor,
unde compui
toate melodiile ce mă conțin,
unde pictezi tablouri ce mă adăpostesc,
în grabă,
intens,
ca și cum ai ști că destinul
colecționează cuvinte, sunete, culori,
și apoi le împrăștie
peste morminte.
O viață în care ești ploaie
ce face mai dens cenușiul și îi dă sens,
în care pășesc alături de tine
în timp ce îmi sap mormântul,
dint-un instinct ubicuu,
și permanent,
care se repetă cu certitudinea
că există o altă viață
care durează o singură zi.
O locuim cei ce ne-am născut
dispuși să suportăm durerea,
singuri,
ducând-o după noi spre capătul zilei,
unde nici nu va mai exista.
Nu ar avea sens
să spunem că este o viață foarte tristă,
nu fiindcă n-ar fi poetic,
ci pentru că nu ar spune nimic
despre clipa în care luăm foc,
despre felul cum ardem lent
ca să ne transformăm în cenușă spre capătul zilei.
Și nici nu ar exista martori,
doar în zori, soarele, pe picioarele ce ne poartă,
pe mâinile cu goluri incandescente,
și în zbaterea timidă, crepusculară a pleoapelor
(spre capătul zilei) unde pândește moartea
și ne întreabă dacă poemele au vreun înțeles.
De Mil y una muertes (La garúa poesía, 2016, ed. original en español). Versión al rumano: Corina Oproae (Rumanía, 2018, editorial Școala Ardeleană, tít. O Mie Și una de morȚi)
la lengua en la que escribo
La lengua en la que escribo
es un sueño que dilata la pupila hasta que cabe el mundo,
es la fragancia de un puñado de tierra húmeda
que arrojo cada día sobre la tumba de aquel poeta exiliado,
es un cuerpo que se derrite en la incandescencia de la arena.
La lengua en la que escribo
la componen retazos de vida y recuerdos que desafían el olvido,
aquel río callado que se quedó ahí en la infancia,
un banco de madera colocado para poder conversar con estrellas,
punzantes vuelos de abejas sobre la tierra baldía de la soledad
y el eco rodado de todos los versos que jamás se han escrito.
La lengua en la que escribo
es un libro interminable que cada día renace en llamas,
un pájaro alado que mece en su vuelo la dicha y la desdicha,
una oruga impaciente que devora decepciones y esperanzas,
es una margarita enorme cuyos pétalos me arroja la vida en la cara.
limba în care scriu
Limba în care scriu
e un vis ce dilată pupila până ce-ncape tot pământul,
e mirosul unui pumn de țărână umedă
pe care-l arunc zi de zi pe mormântul acelui poet exilat,
e un trup care se topește în incandescența nisipului.
Limba în care scriu
o compun frânturi de viață și amintiri ce sfidează uitarea,
râul acela tăcut rămas acolo în copilărie,
o bancă de lemn bine plasată pentru a putea conversa cu stelele,
înțepătoare zboruri de albine peste tărâmul pustiit al singurătății
și ecoul rotit al tuturor versurilor ce nu s-au scris niciodată.
Limba în care scriu
e o carte interminabilă ce din flăcări renaște zi de zi,
o pasăre înaripată ce leagănă în zbor extazul și agonia,
o omidă nerăbdătoare ce devoră decepții și speranțe,
e o margaretă enormă pe ale cărei petale mi le răsfiră viața pe chip.
arqueología
Las palabras
contienen todos los siglos.
Si escarbase un poco,
debajo de una cualquiera
encontraría alas de dinosaurio.
Y con un poco de suerte,
alas de ángel
para sobrevolar todos los muros
alzados por la historia.
arheologie
Cuvintele
conțin toate secolele.
Dacă aș scormoni puțin,
sub unul oarecare
aș găsi aripi de dinozaur.
Iar cu puțin noroc,
aripi de înger
pentru a zbura peste toate zidurile
înălțate de istorie.
De Intermitencias, Sabina Editorial, Madrid, 2018 (original en español y versión al rumano por Corina Oproae. Próximamente se publicará en Rumanía, en la editorial Tracus Arte, con el título Intermitențe)
Hoy
Arrodillada bajo el manto diáfano
del silencio,
succiono metáforas.
En mi garganta,
el universo es savia
con sabor a flores secas.
Las guardo en una pila bautismal
llena de letras líquidas
y hacemos el amor,
mientras pido perdón
por las palabras que mueren
en vísperas de revelar verdaderos significados,
por las frases que la mente maravillada
construye
y luego olvida,
por tantas vocales tristes
que no encuentran el grito adecuado.
Cierro los ojos
para seguir bebiendo a sorbos
las confesiones de este silencio orgásmico
que nace de la cópula
de estrellas fulgurantes y palabras atávicas.
Contemplo mi cuerpo menguante.
Olvido el dolor y la ira.
Olvido el rencor y la envidia.
Olvido la rabia y la vergüenza.
Olvido el mal.
Mis dedos sagrados
palpan rayos de luz.
Mis ojos tan sólo reconocen verdades.
Nuestro amor se salva
en la saliva de este beso cósmico,
voraz y expectante.
Canto.
Soy lo que queda
después de mecerse el sonido
sobre el manto diáfano
del silencio.
Astăzi
Îngenunchiată sub mantia diafană
a tăcerii,
drenez metafore.
În gâtlej
universul mi-e sevă
cu gust de flori uscate.
Le păstrez într-o cristelniță
plină de litere lichide
și facem dragoste
în vreme ce eu cer iertare
pentru cuvintele care mor
înainte de a da la lumină adevărate semnificații,
pentru frazele pe care mintea înmărmurită
le construiește
iar apoi le uită,
pentru atâtea vocale triste
ce nu-și găsesc strigătul potrivit.
Închid ochii
Ca să pot sorbi în continuare
confesiunile acestei tăceri orgasmice
ce se naște din împerecherea
stelelor fulgurante și a cuvintelor atavice.
Îmi contemplu trupul care se strânge.
Uit durerea și furia.
Uit ranchiuna și invidia.
Uit mânia și rușinea.
Uit răul.
Degetele mele sacre
palpează raze de lumină.
Ochii mei recunosc doar adevăruri.
Dragostea noastră se salvează
în saliva acestui sărut cosmic,
dornic și vorace.
Cânt.
Sunt ceea ce rămâne
după balansul sunetului
pe mantia diafană
a tăcerii.
(Poema inédito del libro de pròxima aparición Esa temprana eternidad)
